miercuri, 9 mai 2012

Vitamina B3 ( Tiamina )


           Funcţia tiaminei este aceea de a converti carbohidraţii, grăsimile şi alcoolul în energie. Ea mai ajută şi la prevenirea acumulării de produşi toxici de metabolism în organism, care altfel ar afecta inima şi sistemul nervos. Cartofii, carnea de porc, ficatul, inima, rinichii, nucile de Brazilia, seminţele, fasolea şi orezul brun sunt toate surse bune de tiamină. Există tipuri de cereale fortifiate cu vitamina Bj şi unele făinuri folosite pentru prepararea pâinii albe. Necesarul zilnic de tiamină al unui adult este de aproximativ 1 mg, uşor de obţinut din dietă, de exemplu din 12 felii de pâine albă sau din 6,5 felii de pâine integrală.

Vitamina C



     Cunoscută cel mai bine ca un remediu popular, deşi nedovedit ştiinţific, pentru banala răceală, vitamina C (sau acidul ascorbic) este vitală pentru producerea colagenului, proteină necesară pentru sănătatea pielii, a oaselor, a cartilajelor, dinţilor şi gingiilor, şi care joacă un rol important în vindecarea rănilor şi arsurilor. Vitamina C joacă un rol şi în producerea neurotransmiţăto-rilor adrenalină, care reglează fluxul sangvin, şi serotonină, care ajută la inducerea somnului.

De unde vine numele vitaminelor...


           Descoperirea vitaminelor nu poate 11 atribuită unei singure persoane: aici şi-au adus contribuţii importante mai mulţi oameni de ştiinţa din mai multe ţări. In 1912, Casimir Funie, un chimist polonez de 28 de ani care lucra în Londra, a conceput termenul de „vitamine" pentru nişte substanţe importante pe care el, ca şi alţii înaintea lui, le identificase în alimente. Numele lansează ideea că substanţele respective sunt vitale pentru viaţă şi că sunt asemănătoare aminelor, compuşi azotaţi descoperiţi mai înainte. Deşi paralela chimică a fost invalidată, numele a intrat în uzul comun şi s-a păstra

Deficitul de vitamina A



       
          Deficitul continuu de vitamina A poate duce la orbire. Deşi rar în ţările dezvoltate, deficitul de vitamina A este una dintre cele mai mari cauze ale orbirii care poate fi prevenită. Doza recomandată de vitamina A pentru un adult este de aproximativ 700 mcg zilnic şi se poate obţine din 50 g de morcov crud. Gravidele şi femeile care alăptează au nevoie de ceva mai mult, iar copiii mici de mai puţin. Deoarece vitamina A are funcţii specifice legate de retină, este cunoscută şi ca retinol. Se găseşte în alimente de origine animală precum lactatele nedegresate, ouăle şi ficatul. 

Vitamina A ( Retinolul )



      Vitamina A joacă mai multe roluri importante în organism. Este necesară pentru creştere şi diviziunea normală a celulelor; este implicată în apărarea mucoaselor tracturilor respirator, digestiv şi urinar; este vitală pentru sănătatea vederii, jucând un rol-cheie în transformarea luminii în impulsuri electrice; este importantă pentru dezvoltarea embrionară normală. Carenţa provoacă o uscare generalizată a mucoaselor şi o creştere a sensibilităţii la infecţii, ca şi incapacitatea de a vedea în lumină slabă.

Zincul



           Zincul este prezent în toate ţesuturile organismului şi în multe enzime. Este necesar şi pentru menţinerea şi replicarea materialului genetic (ADN şi ARN) şi ajută organismul la in-terpetarea informaţiei genetice. De aceea, acest mineral este esenţial pentru creşterea normală a organismului. Joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea ovarelor şi a testiculelor — deficitul în copilărie şi adolescenţă afectează creşterea şi dezvoltarea sexuală. Este necesar şi pentru funcţionarea eficientă a sistemului imunitar şi chiar şi un deficit moderat poate creşte riscul de infecţii. De aceea, zincul  este foarte important pentru bătrâni, care sunt extrem de sensibili la boli infecţioase. Zincul creşte apetitul şi ne ajută să simţim gustul alimentelor. Este important pentru vederea nocturnă şi pentru metabolizarea alcoolului şi este un component al enzimelor care distrug radicalii liberi.

Sulful



         Sulful este prezent în toate celulele or ganismului, concentrat în special în piele, păr şi unghii. Cea mai mare parte a sulfului se obţine din aportul proteic, din aminoacizii care conţin sulf, cisteină şi metionină. El face parte şi din cel puţin trei vitamine B: tiamină, acid pantotenic şi biotină. Formele anorganice ale mineralului — sulfurile, sulfaţii şi sulfiţii — nu sunt necesare în dietă. Sulfiţii, care conservă culoarea alimentelor uscate (cum sunt caisele), pot provoca atacuri de astm persoanelor predispuse. în formă pură, sulful acţionează ca agent antifungic şi antibacterian şi este incorporat în cremele pentru tratamentul acneei şi al altor probleme ale pielii.

Sodiu




            Sarea - sau clorura de sodiu - a fost primul mineral identificat în dietă, probabil pentru că este uşor de detectat de pupilele gustative. Sodiul este o componentă majoră a tuturor fluidelor organismului şi este în general responsabil de conţinutul de apă al corpului. Impreună cu potasiul, este element-cheie în reglarea echilibrului lichidian al organismului; de exemplu, controlează nivelul electroliţilor din plasmă. Sodiul ajută şi la reglarea funcţiei nervoase şi musculare .

Seleniul




           Seleniul (mineral ANTIOXIDANT) este component al unei enzime, glutation peroxidaza, implicată în protejarea organismului de acţiunea RADICALILOR LIBERI. Ea reglează şi producţia de prostaglandine. Fără acest mineral, sunt excluse creşterea şi fertilitatea, ficatul nu funcţionează normal şi o mare parte a producţiei de hormoni nu are loc. S-a descoperit recent, de exemplu, că seleniul este necesar pentru producerea formei active a hormonilor tiroidieni. Prezenţa sa în organism este necesara pentru sănătatea pielii, a părului şi a vederii. Acum avem dovezi ca seleniul protejează împotriva cancerului de prostată. 

Potasiul




          Celulele, nervii şi muşchii organismu-( lui nu funcţionează tară potasiu. Acesta acţionează împreună cu sodiul pentru menţinerea echilibrului hidroelectroli-tic în celule şi ţesuturi, în reglarea tenii siunii arteriale şi a ritmului cardiac.  Ajută la contracararea efectelor excesului lui de sodiu, cum ar fi edemul (retenţia
de lichid) şi HIPERTENSIUNEA. Este vital pentru transmiterea impulsului nervos. Nivelul sangvin al potasiului este bine reglat de hormoni şi orice aport excesiv acţionează normal ca un diuretic, stimulând rinichii să excreteze mai mult potasiu prin creşterea cantităţii de urină.

Plumbul




           Efectele unei expuneri prelungite la plumb sunt insidioase, iar ingestia plumbului sau inhalarea din fumul provenit de la prelucrarea petrolului cu plumb (benzinei?) au fost asociate cu tulburări de comportament şi cu dificultăţi de învăţare la copii. In casele vechi, apa menajeră poate fi afectată de plumbul din ţevi, mai ales în zonele în care apa nu este dură. Chiar dacă ţevile casei dumneavoastră sunt făcute din cupru, este posibil să fie lipite cu plumb. Apa poate absorbi plumb stagnând pur şi simplu în ţevi peste noapte. Nivelul plumbului din apă poate fi redus dacă folosiţi apa di mineaţa după ce aţi lăsat-o să om un minut sau două.

Vitamina B6




          Termenul general de vitamina B, desemnează, de fapt, un trio de compuşi interschimbabili şi înrudiţi (piridoxina, piridoxalul şi piridoxamina), toţi necesari pentru liza proteinelor şi pentru transformarea acestora în energie. Sunt importanţi şi pentru funcţionarea normală a sistemelor nervos şi imunitar. Vitamina B6 se găseşte în multe alimente, mai ales în proteine ca acelea din măruntaie, carne de pui, peşte şi ouă. Alte surse importante sunt cartofii şi alte legume, orezul brun, nucile şi alunele, soia, cerealele integrale şi pâinea integrală.

Molibdenul


I
     In absenta molibdenului, multe enzi- s me nu ar funcţiona corespunzător. Spre exemplu, el este esenţial pentru func- î ţionarea enzimelor implicate în pro- i ducerea ADN şi ARN, şi pentru a | celor care produc energie din grăsimi j şi a celor care eliberează fierul din depozitele organismului. Molibdenul este de asemenea necesar şi pentru producerea acidului uric. Se găseşte în smalţul dinţilor şi se crede că s-ar putea să fie util în prevenirea cariilor dentare. Ficatul este una dintre cele mai s bune surse de molibden, care se găseşte şi în multe surse vegetale, dar aici cantităţile depind de nivelul molibdenului din sol. Pentru că este necesar în cantităţi 4infime în dietă, deficitul de molibden v este practic necunoscut.

Mercurul




              Mercurul este foarte otrăvitor, iar expunerea prelungită la el produce afectare cerebrală: într-adevăr, expresia „nebun ca un pălărier" datează din secolul al XlX-lea, când pălărierii foloseau săruri de mercur pentru fabricarea cilindrilor. Mercurul nu are nici o funcţie esenţială în organism. In afara afectării cerebrale severe, excesul de mercur lezează colonul şi rinichii şi poate produce malformaţii congenitale, căderea dinţilor, degenerescenţă nervoasă şi tremor muscular. Pentru că au existat semne de întrebare asupra efectelor amalgamelor dentare care conţin mercur, au fost create unele &ră acest mineral.

Manganul



       Ca multe alte microminerale, manganul are o arie largă de acţiuni. Este esenţial pentru activarea multor sisteme enzimatice, mai ales acelea implicate în sinteza cartilajelor. Este şi constituenc al unor enzime implicate în protejarea ţesuturilor de efectele radicalilor liberi. Este necesar pentru producerea hormonilor tiroidieni şi sexuali şi important în fabricarea colesterolului şi insulinei. De mangan este nevoie şi pentru stocarea glucozei în ficat şi pentru creşterea sănătoasă a oaselor.

Magneziul



          Magneziul este un constituent important al oaselor. El intervine în transmisia impulsului nervos şi este important pentru contracţia musculară. Este un cofactor esenţial pentru aproape 90 de enzime. Două dintre aceste enzime si anume cocarboxilaza şi coenzima A sunt implicate în extragerea energiei din alimente. Carenţa uşoară de magneziu este mai frecventă decât se credea înainte, mai ales la bolnavii de diabet, sindroame de malabsorbţie, boala cel1acâ şi unele boli renale care scad rezervele de minerale ale organismului. Nivelul magneziului din organism poate scădea repede dacă aveţi o boală care implică şi diaree severă. Acest lucru poate provoca spasme musculare şi convulsii. 

Iodul



        Multă lume asociază iodul cu mirosul apei de mare — este de înţeles de ce peştele, fructele de mare şi marea în sine sunt cele mai bune surse de iodaţi, sărurile derivate din iod. Şi fructele, legumele şi cerealele sunt surse alimentare de iod, însă cantitatea de mineral depinde de nivelul acestuia în solul în care cresc. Tot aşa, cea din carnea şi laptele animalelor care pasc. Iodul este necesar pentru formarea hormonilor tiroidieni care nu reglează numai ritmul şi eficienţa cu care alimentele sunt convertite în energie, dar şi dezvoltarea fizică $i mentală.

Fosforul


       Compuşii cu fosfor (fosfaţii) sunt constituenţi majori ai ţesuturilor , plantelor şi animalelor.O proportie de 80% din fosforul din organism se regăseşte în structura oaselor şi dinţilor in ciuda faptului ca procesul de consolidare al ţesutului osos se numeşte calcifîcare, el implică de fapt atât calciu, cât şi fosfor şi mai corect ar fi daca s-ar folosi termenul de „mineralizare". Fosforul este esenţial pentru eliberarea energiei din celule şi pentru absorbţia şi transportul multor nutrienţi. Reglează şi activitatea proteinelor. Deficitul de fosfor este rar, nu numai pentru că acesta este prezent în toate proteinele vegetale şi animale, dar şi pentru că fosfaţii sunt adăugaţi în băuturile cu cola ,pentru a regla aciditatea , şi cărnurile procesate şi carnea de găină congelată pentru a retine umiditatea şi pentru a îmbunătăţi textura. Un deficit poate apărea totuşi ca urmare a uzului prelungit de antiacide.

Fierul




          Hemoglobina, adica pigmentul din globulele roşii care poartă oxigenul prin sânge în intreg organismul, nu poate fi produsă fără fier. Carenţa de fier duce rapid la accelerarea respiraţiei, pentru că inima pompează mai mult iar plămânii încearcă să crească astfel aportul de oxigen al organismului. Fierul este necesar şi pentru fabricarea mioglobinei, un pigment asemănător care stochează oxigenul în muşchi. Enzimele care conţin fier catalizează conversia beta-carotenului (care se găseşte în multe vegetale pigmentate ca morcovii, ardeii roşii sau caisele ) într-o formă activă a vitaminei A. Alte enzime care conţin fier sunt necesare pentru sinteza ADN, ARN şi a colagenului, care este esenţial pentru sănătatea gingiilor, dinţilor, cartilagiilor şi oaselor.

Cuprul



       Component al mai multor enzime,cuprul, ca superoxid care protejează împotriva efectelor radicalilor liberi, este vital pentru formarea ţesutului conjunctiv, care susţine şi separă organele şi se găseşte în tendoane, os şi cartilaje. Cuprul este important în creşterea sănătoasă a oaselor şi ajută organismul să absoarbă fierul din alimente. De asemenea carenţa de cupru poate duce la anemie feriprivă .

Cromul



      Aportul adecvat de crom prezinta o deosebita importanta în dieta persanelor bolnave de diabet, pentru că el este o verigă importantă în lanţul care practic face glucoza disponibila pentru organism. Cromul creşte eficienţa insulinei, pentru că stimulează captarea insulinei în celule. El ajută de asemenea şi la controlarea nivelului de grăsimi şi colesterol din sânge, fiind foarte benefic si inimii in acest caz. Carenţa de crom poare duce la creşterea nivelului colesterolului sangvin. Sursele foarte bune de crom sunt drojdia de bere. cerealele integrale, gălbenuşul de ou, branza si melasa . 

Clorul



       Acest mineral, împreună cu potasiul si sodiul, are un rol important în a menţine echilibrul hidroelectrolitic al organismului uman. Cea mai mare concentraţie de clor se întâlneşte în lichidul cerebrospinal şi sucurile digestive din stomac. Cea mai importantă sursă alimentară de clor este sarea de bucătărie sau clorura de sodiu. Prin urmare, dacă aportul de sare este restricţionat, nivelul de clor poate scădea. Când aportul alimentar este scăzut, rinichii reabsorb eficient clorul, în consecinţă carenţa alimentara apare destul de rar. Pierderea excesiva de clor se produce la fel ca pierderea de sodiu: prin transpiraţie, diareee şi vărsături.

Calciu




           Alimente bogate în calciu sunt doar lactatele (în afară de unt) vi tardinele (cu oase); în legumele verzi el este prezent mult mai puţin. Calciul este un component vital al oaselor şi dinţilor, care totalizează 99% clin calciul din organism. Si restul proportiei de 1% joacă un rol important în structura şi funcţia celulelor corpului, ca şi în sânge, unde calciul este un important factor de coagulare. Datorită sistemului natural de reglare al organismului, excesul de calciu apare rar în sânge şi doar ca urmare a unei boli sau a administrăm de vitamina D în exces. Daca totuşi organismul are nevoie de mai mult calciu decât îi aduce dieta, in consecinta de cauza îl va lua din oase.



Aluminiul




        Cu toate că cele mai multe minerale nu sunt un pericol pentru sănătate, aluminiul este o excepţie. Urme de aluminiu există în toate organismele vii. Oamenii de ştiinţă nu sunt siguri totuşi dacă el nu are nici un rol în organism. Mineralul formează 8% din învelişul Pământului, şi totuşi plantele, cu excepţia ceaiului, extrag extrem de puţin din el. Cea mai mare parte a aluminiului care intră în organism este excretată, nu absorbită; afirmaţia că excesul de aluminiu din dietă poate afecta creierul — şi chiar agrava boli ca boala alzheimer , este discutabilă. Aluminiul este adăugat în sarea de masă pentru a preveni aglutinarea particulelor. Cantităţi mici de aluminiu pot apărea în apa de la robinet.

Mineralele




       In ciuda faptului că alimentaţia occidentală s-a îmbunătăţit în materie de nutriţie în ultimele câteva zeci de ani, aportul inadecvat de anumite minerale precum zincul, calciul şi fierul este ceva destul de frecvent. Cu toate acestea, mai puţin de 2% din populaţia Europei şi Americii de Nord suferă de bolicarenţiale. In urma cercetărilor ştiinţifice au fost identificate 16 minerale esenţiale pentru funcţionarea organismului. Pentru ca un mineral să fie esenţial, trebuie ca el să aibă cel puţin o funcţie de importanţă majoră pentru viaţă, creştere şi reproducere. Cu totul, aceste minerale reprezintă doar 3-4% din greutatea corpului uman. Macromineralele, precum calciul, sodiul şi potasiul, sunt necesare în cantităţi mari. Micromineralele, cum sunt fierul şi zincul, sunt necesare în cantităţi mult mai mici, unele, ca seleniul.